[Cu ocazia împlinirii a 4 ani de existenţă, Teatrul UNTEATRU va organiza în perioada 25 Iulie - 4 August un maraton teatral, în cadrul căruia veţi putea vedea spectacolul companiei de teatru BÉZNĂ Theatre (Marea Britanie), “CRIMĂ”.]
Să nu ne învârtim în jurul cozii, CRIMĂ este unul dintre cele mai incitante debuturi regizorale la care am avut privilegiul să fiu martor. Este o adaptare brutală şi prescurtată a romanului lui Dostoievski, iar titlul a fost trunchiat cu motiv. Este o lume a crimei fără consecinţe, transpusă în perioada de început a anilor ’90 în Rusia. Doar crimă după crimă după crimă. Începe– o scenă goală făcută din plăci de parchet prinse grosolan în cuie şi o folie groasă de plastic în fundal; ca un abator într-o clădire veche (Robin Soutar a făcut o treabă foarte bună) – cu o lectură de 5-10 minute din Milton Friedman (jucat cu o convingere măgulitoare de către Oliver Longstaff) despre tarele statelor sociale şi necesitatea pieţei libere. De aici suntem aruncaţi într-o lume de coşmar a studentului care este nevoit să-şi amaneteze ceasul, pantofii, tot ce are, doar pentru a putea ţine pasul cu plata dobânzilor şi a chiriei. A mamei singure, violată de gangsterii cărora soţul le datora bani, care mai târziu îşi vinde fiica în scopul prostituţiei infantile.
Producţia lui Nico Vaccari (după propriul scenariu non-nonsens) e o adevărată plăcere. Pornind de la tradiţia teatrului sărac al Europei de Est, distribuţia puternică,formată din patru bărbaţi, populează scena purtând costume care nu sunt nici kitchoase, nici convingătoare din punct de vedere psihologic. Este „teatrală”în cel mai bun sens al cuvântului. Cămătăreasa jucată de Theo St.Claire, de exemplu, nu cade niciodată în parodie, nici nu devine cu adevărat femeie. Este doar un bărbat cu perucă, jucând carismatic şi inteligent un rol.
La fel se întâmplă şi cu rolurile jucate de Angel Perez-Silva, fiica mamei singure şi mama în vîrstă a studentului. Dacă există râsete, sunt dintre cele mai întunecate,genul de zgomot pe care îl faci atunci când totul a devenit atât de grav şi de teribil, încât râsul este singurul răspuns rămas. Vaccari nu se teme nici de spaţiu. Scena în care „clientul” violează fetiţa – simbolizată de St.Claire simplu, prin punerea unui prezervativ pe degete, pe care le introduce apoi în gura lui Perez-Silva – este insuportabil de lungă, mută şi complet statică. Pur şi simplu stă acolo, cu „copilul” îngenunchiat în faţă, cu degetele îmbrăcate în prezervativ în gura lui. Minute în şir.
În antiteză cu scenele teribile sunt pauzele muzicale. Bine, spun „în antiteză”: Oliver Longstaff cîntă „Feeling Good” a Ninei Simone cu o acurateţe şi o forţă uimitoare; Theo St.Claire cîntă „16 Tons” a lui Ernie Ford într-o versiune la o fracţiune de viteză sub cea normală, transformând-o într-un strigăt de disperare; Mathew Wernham (Studentul), îşi croieşte drumul prin „Everybody Knows” a lui Leonard Cohen înainte de a face audienţa să cânte în cor; iar Angel Perez-Silva – crucial fiind faptul că nu este în rolul copilului atunci când o face – transmite o versiune a melodiei „Rape Me”, a trupei Nirvana, într-o notă perfectă, guturală.
Este un refuz aproape Brechtian de a lăsa audienţa să se implice emoţional faţă de personaje (ba chiar stă scris pe fundalul din plastic „În seara aceasta se va comite o crimă”). Ceea ce este şocant – dincolo de dispreţul rece faţă de umanitate al lui Friedman – este cât de proaspăt şi imperios este simţit stilul. M-am gandit la asta şi aveam de gând să-l caracterizez drept „regietheater”, dar în ciuda prezenţei dramaturgului Sânziana Koenig. Nu sunt sigur că asta ar fi cea mai bună descriere. Bineînţeles, există o viziune regizorală incredibil de puternică – deşi pare mai degrabă complet colaborativă, decât dictatorială – dar nu este nici una care „serveşte textului”,nici nu îi aduce un „concept”. Cu certitudine designul simplu dar iscusit al lui Soutar joacă un rol crucial, aşa cum o face şi scenariul lui Vaccari, deşi este o „fiară” rescrisă în mod constant, improvizată de o distribuţie înfricoşător de dedicată, iar pe hârtie toate instrucţiunile sunt date la timpul trecut, ceea ce dă probabil o imagine de ansamblu asupra modului experimental în care a fost făcut spectacolul. Şi în scenariu sunt multe spaţii deschise – pentru a fi servit opusul unei dovezi de prescripţie.
Cel mai important lucru legat de piesă şi producţie este sentimentul de furie pură faţă de lumea capitalismului târziu. Faţă de nihilismul monetarismului şi piaţa liberă, cele mai mici aşteptări de umanitate în gândirea lui Friedman şi faptul că mai mult sau mai puţin toată lumea (probabil 99%) a fost vândută pentru luxul inutil a foarte, foarte puţini. Nu este o piesă care sugerează răspunsuri, nu este nici măcar o piesă care să diagnosticheze clar problema – personajele sărace se comportă într-adevăr dezgustător şi în moduri pentru care nu poate fi acuzată doar sărăcia – dar vezi că o societate în putrefacţie, încare toţi sunt distruşi, condiţiile pentru cel mai rău comportament uman sunt inseminate, în mod ironic, de cea mai rea gandire umană imaginabilă la vârful scalei. Cum spuneam, CRIMĂ este al dracului de furioasă şi al dracului de rece. Şi pare a fi exact genul de piesă de teatru de care Marea Britanie are cea mai mare nevoie acum.
(translation by Alexa Mihalcea, who is a very wonderful, generous human being)
No comments:
Post a Comment